Aveam zece ani și stăteam în stația de autobuz împreună cu verișoara mea, cu rucsacul aruncat peste umăr și cu inima bătând atât de tare, încât părea că voia să-mi sară din piept. Trebuia să plecăm împreună într-o excursie, într-un loc interesant, undeva departe. Nu aveam bilet, dar eram sigur că, într-un fel sau altul, totul se va rezolva. Cu o seară înainte, chiar visasem asta: zgomotul motorului autobuzului, vântul care bătea prin fereastra deschisă, aventura care mă aștepta dincolo de orizont.
Dar când am ajuns acolo, șoferul abia s-a uitat la mine. „Nu mai sunt locuri”, a spus. Pur și simplu. Ușile s-au închis cu un șuierat, autobuzul a plecat, iar eu am rămas acolo, privindu-l cum dispare în depărtare. Verișoara mea s-a urcat. Eu nu.
Ani de zile, acel moment m-a marcat. Nu pentru că am ratat călătoria, ci pentru cum m-a făcut să mă simt: mic. Ca și cum lumea era ceva ce ți se întâmplă , nu ceva ce puteai modela. Așa că am încetat să mai visez la lucruri mari. Am decis că, dacă muncesc suficient de mult, dacă îmi țin capul jos și fac ce se așteaptă de la mine, voi fi bine. Voi fi în siguranță.. Gata cu stațiile de autobuz. Gata cu dezamăgirile.
Dar iată care este problema cu a juca la sigur: nu ajungi nicăieri..
Mi-am construit o viață care arată foarte bine pe hârtie. O slujbă bună. Recenzii bune. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că doar mă lasam purtat de val. Bifam căsuțe, fără să urmăresc nimic. Și apoi, într-o zi, m-am întrebat: „Dacă sunt încă în stația de autobuz? Dacă încă aștept un autobuz care nu va veni niciodată, pentru că nu am îndrăznit să-mi fac planuri?”
Atunci am înțeles: a visa nu este problema. Renunțarea la visuri este.
Am început cu pași mici. Mi-am permis să-mi imaginez ce îmi doream cu adevărat – nu doar „succesul”, ci cum arată acesta. Libertatea de a-mi alege proiectele. Impactul pe care voiam să-l am. Am scris totul. Am făcut un pas. Apoi încă unul.
Și iată ce am învățat: Autobuzul vine întotdeauna. Poate nu primul. Poate nu al doilea. Dar dacă știi clar unde vrei să ajungi, dacă ești gata să faci un pas înainte, ceva te va duce acolo. Trebuie doar să fii la stație, cu biletul în mână, când ajunge.
Acum, când lucrez cu clienții – manageri, directori, oameni care au petrecut ani de zile jucând la sigur – văd aceeași ezitare. „Dacă nu merge?” Dar adevărata întrebare este: „Dacă merge? Dacă singurul lucru care stă între tine și viața pe care ți-o dorești este curajul de a visa mai întâi?”
Iată provocarea mea pentru tine: Care este autobuzul tău? Visul acela pe care nu ai îndrăznit să-l numești? Cel pe care l-ai respins pentru că ți se părea prea mare, prea riscant, prea nerealist? Notează-l. Nu ca pe o fantezie, ci ca pe o destiinație. Apoi fă un pas în direcția lui. Cumpără biletul. Fă bagajul. Așteaptă la stație.
Pentru că autobuzul va veni. Și de data aceasta, vei fi pregătit să urci în el.